Amintiri cu aromă de cafea

tumblr_mvb2lln93b1rnyr54o1_1280O zi ca oricare alta. De la o vreme parcă toate sunt așa. Monotonia mă omoară dar cel puțin am timp să citesc.  Cu mișcări ușoare las pe piept cartea și inspir profund. Din bucătărie vine un parfum inconfundabil de cafea proaspăt făcută. Zâmbesc ușor și închizând ochii mă las pe spate în fotoliul adânc și moale, purtat spre alte locuri și timpuri…

Afară soarele strălucește puternic, prea puternic pentru un început de toamnă. Ai spune că vara a intrat în prelungiri. Prin preajmă, câțiva muncitori repară fără chef băncile și le revopsesc în același verde clasic și tern. Singura notă de viață o dau zecile de porumbei si skaterii ocazionali ce se plimbă în grupuri prin zonă. Sunt curios dacă tot parcul e așa. Poate într-o zi o să aflu…

Azi însă nu sunt aici ca să mă plimb, nu, azi am venit pentru o cafea. Ce ironie, într-o zi așa toridă în care toți aleargă după un colț de umbră și ceva rece…eu vreau o cafea. De fapt vreau două, una pentru mine și una pentru ea.

Mă gândesc amuzat că, deși sunt născut în oraș, n-am mai călcat niciodată prin locurile astea. Va trebui să mă bazez pe ea, să-mi fie ghid spre cafeneaua de care mi-a vorbit. Nu sunt obișnuit cu asta și va trebui să improvizez puțin, să o las să conducă drumul în timp ce învăț și eu aleile din zonă.

E aproape ora fixată și telefonul mă anunță că am primit un mesaj. Știu deja de la cine e, știu că va întârzia puțin, dar nu am de ce să mă supăr. Precizia e pentru elvețieni și pentru ceasurile lor. Azi și aici suntem oameni, frumoși și imperfecți, poate chiar puțin întârziați. Prin urmare îmi pun din nou căștile în urechi și las timpul să se scurgă pe note muzicale. Între timp intrarea parcului a început să se anime și cu ceva bicicliști și rolleri.

Deodată o văd apărând grăbită, ducând cu sine o mică sacoșică din care se ivește indiscret o carte începută. Zâmbește și mă salută. Iar eu zâmbesc la rândul meu, parte pentru că mă bucur că o văd, parte pentru că asta îmi reamintește că vorbind cu ea mi-am redeschis și eu apetitul pentru cărți. Cărți și cafea, deși ca să fiu perfect cinstit, apetitul pentru cafea îl aveam și până acum.

Observ că azi are doar un machiaj discret sau poate chiar deloc. Mă gândesc că sunt norocos. Am ocazia să îi văd în sfârșit ochii exact așa cum sunt, căci de mulți ani am învățat că ochii sunt două ferestre către suflet, care vorbesc chiar și atunci când vocea tace.

Însă am să aștept, ochii sunt pentru mai târziu. Acum vorbim, povestim și lăsăm amarul zilelor trecute să iasă la aer, să se disperseze sub cerul liber. E așa de bine să poți vorbi cu cineva care te înțelege; pe care îl înțelegi. Pare aproape o simbioză perfectă pentru mine, deși nu știu dacă și ea gândește la fel. Poate într-o zi o să o întreb.

Între timp însă, coborâm câteva trepte ce amenință să se prăbușească sub noi și o luăm alene pe lângă un lac ce nu a mai fost curățat cam demult. Până și rațele simpatice de pe mal par a avea rețineri să intre în apa tulbure.

Cafeneaua însă e drăguță, mai mult un soi de terasă acoperită unde la una din zecile de mese un el și o ea servesc deja un pahar de vorbă. E locul perfect pentru așa ceva de vreme ce de jur împrejur domnește o liniște deplină.

Așezați față în față într-un colț al terasei cu nume de cafenea, văd cum ni se aduc două meniuri stufoase. Comandăm și apoi am în sfârșit ocazia să o privesc. E puțin tristă și nu pot să nu mă opresc din nou asupra ochilor ei. Fără machiaj ochii și-au pierdut aura de mister dar par atât de deschiși și sinceri încât nu pot să nu-i admir. Întotdeauna mă uit aproape fix în ochii oamenilor. E o formă de comunicare, o conexiune directă ce se stabilește fără echivoc, dar unii se sperie.

Iată și cafeaua, cea pentru care am venit până aici. Aburește încetișor și în timp ce o privesc mă întreb la ce se gândește, căci mintea zboară mai repede ca vântul pe poteci neștiute…

Brusc deschid ochii și văd lângă mine ceașca aburindă. Cu greu mă ridic din fotoliu și cu grijă sorb o gură din licoarea asta magică. E bună iar aroma ei mă trimite din nou în reverie, gânditor și dornic să îmi reiau dialogul cu ea.

Și iat-o din nou în fața mea, același chip delicat și trist…N-ar trebui să fie trist. Încerc o glumă și brusc fața i se luminează puțin. Așa e mai bine. Ar trebui să îi fac o poză. De câte ori e tristă să i-o arăt, să îi arăt ce bine îi stă când zâmbește. Dar cred că s-ar supăra pe mine dacă aș face asta…

Revenim la discuția noastră și pas cu pas aflăm tot mai multe unul despre celălalt. E incredibil câte lucruri avem în comun. Sau poate fiecărui om îi e dat să treacă prin aceleași încercări… cine știe? Eu unul o admir, iar chipul ei și aroma de cafea par că și-au brăzdat locul în amintirile mele deja. Un gând pe care nici timpul nu va reuși să-l șteargă pe deplin.

O ceață ușoară pare să se lase peste cafenea, peste imaginea ei și peste lacul neîngrijit. O aud tot mai departe și simt că mă îndepărtez de ea. Păcat aș fi vrut să mai rămân, să mai vorbesc puțin cu ea. Of, de-aș putea să îmi amintesc ce a urmat…

Întristat mai sorb o gură din ceașca de cafea și la lumina lămpii deschid din nou cartea pe care o citeam pierzându-mă pe firul unei intrigi stufoase…

 Se spune că în ultimele șapte minute de viață ne retrăim cele mai importante amintiri. Tu cititorule, ce ți-ai dori să vezi în acele clipe ?

Anunțuri

Un gând despre „Amintiri cu aromă de cafea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s